Un nou prezent...

Noul prezent...ciudat cum cuvantul prezent suna atat de clar...dar totusi este atat de ambiguu. 

Daca stau sa ma gandesc, prezentul meu nu este neaparat reodul actiunilor prin care am trecut si nici  intruchiparea visurilor mele. In cazul asta...ce este prezentul?

Pot spune ca am ajuns sa detin ceea ce imi doream...dar in acelasi timp mi s-a dovedit ca nu detin nimic...in orice secunda bunurile materiale se dovedesc a nu fi ale mele iar cele vii se dovedesc a-si dori sa fie cu alte persoane.

Si atunci...eu ce am?

As putea spune ca am gandirea...in fond...gandirea este cu adevarat rodul timpului...numai ca as spune o minciuna. Sa fim seriosi...nu am o metalitate de detectiv dar nici de retardat, nu am inteligenta de revolutionar dar nici de copil de clasa a IVa...daca stau sa ma gandesc...atunci ce am?

De curand am descoperit ca nu reprezint nimic...oricand poate sa vina cineva...un cineva sau un nimeni...care sa ia tot ce detin ca si cand ar fi fost al lui...de aceea nici nu mai am incredere...si de ce as avea?

Privind obiectiv trecutul, un singur lucru pot afirma cu tarie...nu am nimic...oricat de dureros as fi pentru mine sa recunosc...asta este adevarul...

Acum, se poate spune ca detin imagini superficiale ale dorintelor ordinare:"ai un adapost...ai prieteni...iubita...haine...telefon...ai tot ce iti doresti", dar asta nu inseamna nimic...degeaba am aceste lucruri...

Eu nu vreau ca oamenii sa stea cu mine...vreau ca ei sa doreasca asta...nu vreau sa mi se spuna ca sunt iubit...vreau sa fiu iubit...nu vreau sa imbratisez viata,vreau ca ea sa isi doreasca imbratisarea mea...simt cum privirile oamenilor sunt reci...le este frica sa nu le descopar minciuna...sa nu ii demaschez...sa nu aflu ca in jurul meu nu exista acea dorinta...

Indurerat ma intorc in locul numit casa. Imi indrept corpul catre pat si incrc sa plang. In zadar incerc sa schimb oamenii din jur...incerc sa le arat ca nu este buna gandirea catre care se indreapta...o gandire mediocra ghidata de instincte primare...incerc sa le arat o gandire pura,sincera...ghidata de onoare si bun simb...in care exista incredere si siguranta...dar ei nu o doresc...sunt incantati de teama nesigurantei in care traiesc...le da libertatea de a rani...sunt incantati cand isi ling ranile si rad, comparand durerile superficiale...zilnic devin si mai goi ascuzadu-se in spatele unor scuze lipsite de suflet...ii privesc si regret...

Incep sa ma indoiesc de gandirea mea...la ce bun sa imi pastrez onoarea...demnitatea...respectul...ele sunt de neinteles in aceasta lume rece si goala...la ce bun sa imi port dragostea in un univers in care este sfasiata de toti orbii...precum o floare frumoasa ,intr-un desert arid, ea se usuca sufocata de caldura gandurilor celor jalnici...

Am pierdut puterea de a pluti deasupra celor inferiori gandurilor mele...rautatea lor mi-a ajuns in suflet sfasaindu-mi in fata dragostea...am suferit...am impietrit...si pentru asta nu ii pot ierta.

Nou dar vechi

  Timpul se pare ca a pus amprenta si pe gandirea mea. Desi nu credeam ca voi fi afectat se pare ca ,incetul cu incetul,mintea a evoluat catre ceva ce inca nu realizez daca este bun sau rau. Singurul lucru pe care il doream de la timp era acela de a ma invatat cum sa aleg intre "da" si "nu",in schimb timpul a facut modificari subtile la adresa zidurilor cetatii mele. deoarece mintea este precum o cetate iar evenimentele,oamenii,imaginile,locurile toate sunt convertite in mici cetaceti ai acestei fortareti. Se pare in schimb ca am permis accesul unor hoti.

  Imi aduc aminte de ziua in care am zis:"De azi nu!". Atunci oare cum gandeam de spuneam asta? Oare la ce ma refeream? Pun aceste intrebari sperand sa inteleg de ce am ajuns iar de unde am plecat.

  Acuma sunt pur si simplu neputincios in fata destinului. Stau si ma uit tampit la ce am facut si iarasi sunt la granita dintre plans si furie. Este atat de usor sa zici ca iti bagi picioarele si treci mai departe,insa este atat de greu sa plangi,sa regreti. Insa fix in momentul acela de plans tu evoluezi.

  Si daca imi bag picioarele,ce are? In fond ,sunt multi pesti in apa asa ca de ce sa imi fac griji?

  Sa imi fac griji pentru ce pescar voi deveni daca voi mai trata astfel pestii prinsi...

La granita dintre realitate,ratiune,onoare,dorinta,necesar

Ciudat cum observi si intelegi ceea ce trebuie abia atunci cand deja iti vine sa iti dai cu pumnii in cap. Cu atat mai ciudat este faptul ca desi esti mereu impartit in doua...in momentul de dupa parca ambele parti isi doresc acelasi lucru. Enervant cum dupa ce nervii generati de caldura momentului s-au dus,in urma au ramas doar regrete si "daca"uri. Acuma onoarea mai are sens? Mai bine zis...ar mai trebui sa aiba un cuvant de spus in fata dorintei?
 Dar stai si simti cum in interior o armata de cutite incerca sa cucereasca fiecare parte din corp sfasindu-o. Ai vrea ca totul sa fie bine...si te gandesti ca...daca ai face ceva...dar nu poti nu? inca mai este ceva,ceva acolo pe fundal precum acel scris mic pe ambalaje...o intrebare simpla dar care te arunca intr-o prapastie adanca. Ciudat cum este sa simti,sa doresti acel ceva si totusi...vina sa pice tot pe tine. Doare! Foarte tare! Dar conteaza ce crezi? In fond...in lumea ta parca universul se contureaza doar dupa propia opinie...in altei persoane,de ce nu ar fi tot asa? Deci si in cazul ei,numai universul personal conteaza...ea fiind mereu victima dar in al tau devenind pe rand vinovat apoi dorinta. Imi pare rau...dar sa iti para rau ca iubesti?oare?Poate sa iti para rau ca esti tampit ,asta da! Dar parere de rau pentru dorinta...nu ar trebui sa fie...doar durere in spatele unui cer innorat.

Acceptance

A recunoaste ca ai gresit si a renunta atunci cand este cazul este ceea ce putini pot intelege. A trece peste fara a avea cea mai mica retinere te face monstru. A accepta si drumul si a zambi in ciuda tristetii este ceva ce nu multi pot face. Toate astea te fac special, dar nu mai fericit.

Sine

A minti cu un scop bun si fara a rani pe nimeni nu este un lucru rau. A te minti pe tine este in schimb un lucru ingrozitor. A deveni un sclav al propriilor sentimente,fara ca acestea sa aiba un raspuns este si mai rau.
 A genera un univers in care sa ii duci pe cei pierduti, intristati, ingandurati, neajutorati, lipsiti de speranta este bine. A-l transforma intr-o ruina este un lucru groaznic.
 A intoarce spatele la cel ce ai devenit dupa ce ai suferit, trudit, gandit, dupa toate acele nopti nedormite in care presiunea se acumula in mintea gata sa explodeze, dupa toate legarurile mentale care cedau in fiecare noapte doar pentru ca in urmataorea sa fie puse iar in fata aceleasi sorti, dupa toate sacrificiile facute si dupa toate lacrimile perdute, toate ducand in seri repetate catre propriu amar, a renunta la sine dupa toate aceste lucruri...este o prostie.
 A regreta chinul prin care ai trecut in stabilirea sinelui este stupid. Dar mai aiurea este sa te pierzi si nici sa nu realizezi.
 A iubi este ok...a dori sa te schimbi din dragoste este bine...dar a uita cine esti pentru acest sentiment este un lucru pe care nu il consider onorabil.
 Si atunci intreb...cum am ajuns sa uit? De ce a trebuit sa se intample astfel? Si acum ca m-am regasit...voi mai avea o sansa la ...?

Alb sau Negru

Alb sau Negru? si daca alb, de ce alb...dar daca negru de ce nu alb?

Sa presupunem ca albul este alegerea corecta. Insa daca este asa, atunci de ce ne mai gandim la negru?De ce avem resentimente? De ce ne temem de negru sa nu afle de alb,desi daca ar afla nu s-ar schimba nimic.Acest alb te-a insotit atata timp. Va cunoasteti de mult. Albul te-a orbit de atatea ori.Albul te-a arsadesea,dat te-ai obisnuit...ai trecut peste...maurizat...devenind nepasator:"toti sunt oameni...". A devenit o obijnuinta sa alegi albul. "De ce sa ma mai complic, sa ma mai strofoc, sa mai gandesc...cand pot alege mai usor,mai lejer,  fara nici un stres ...albul...". Insa acest alb...te va orbi iar...iar atunci te vei gandi :"Daca as fi ales negru?".

Ok atunci...sa presupunem ca negru este alegerea corecta. Adevarul aduce aminte de faptul ca negrul te-a atras inca de pe vremea cand erai "albit". Negru are ceva...special...ceva care iti mentine interesul...este un da si un nu . Negru te face sa te gandesti cum ar fi sa nu te mai gandesti. Negru trezeste in tine calmul, dar te temi de acest intuneric. Te temi de faptul ca nu ai idee ce doresti cu adevarat de la negru. Nu doresti doar culoarea...il doresti pe tot,pana la ultima picatura. Poate chiar gandul ca doresti atat de mult te sperie...te face sa te temi in a-ti intinde mana. Te face sa tremuri la gandul ca nu prea poti sa ai acest negru...mai cu seama sa il ai in intregime. Te temi atat de tare incat nici nu mai incerci. Dar cine te condamna?...in fond...inca mai ai albul...nu?

Si hai sa zicem ca decizi intr-un final sa te arunci in negru...dar ironia face ca fix atunci negrul sa isi joace jocul...acel joc de "da" si "nu",pe care il urasti.

Obosit dupa acest joc te resemnezi si decizi sa abordezi totul cu un "fuck it" rostit superior. Insa asta este doar o masca de suprafata care ascunde rani adanci...rani pe care le uiti temporara scaldandu-te in alb.

Dragostea mea

Problema care apare atunci cand te indragostesti este dificultatea in a gasi raspusul la intrebarea:"Ce sa fac?"
Stupida intrebare! Ciudat...pe masura ce cresc sentimentele, creste si ecoul vocii interioare care striga:"CE sa fac?...CE SA fac?...CE SA FAC?"
Ironia este ca te pricepi foarte bine la dat sfaturi altora:"Bai frate,te duci,ii spui tac pac...bum...bang si gata!" Dar parca tie nu ti se potrivesc...
Parca in cazu tau ai primi drept raspuns un:"Glumesti:))" sau "Fugi de aici" cine stie...poate un "Nu stii ce spui...nu, nu cred ca simti asta".
Te simti atat de mic,respiri greu,iti faci planuri,simulari...care te fac sa constientizezi ceea ce la inceput credeai ca nu vei pati...te-ai indragostit...
Iti amintesti toate sfaturile prietenilor tai (singuri):"dragostea-i un razboi...un iad...un chin...nu vrei sa ajungi acolo...nu sub PAPUC...FUGI de ea...mai bine mort decat asa...". Te panichezi gandind ca nu vei putea sa iti marturisesti dragostea...ca vei ramane vesnic singur:"NU>>>Trebuie sa fug!!!". Alergi disperat incercand sa negi,iti dai pumni in cap crezand ca vei uita,incepi sa iei note mici la scoala ,nu mai poti invata ,te apuci de fumat,astepti vizeitele ei de parca ai fi bolnav...stai,esti bolnav...bolnav dupa prezenta ei.
In final iti amintesti de sfatul singurului prieten (care este intr-o relatie):"Dragostea este minunata...nu fugi...esti barbat daca recunosti ce simti si o aratai".
In clipa asta te opresti...deschizi bratele ,zambesti si incepi sa iubesti.