Daca stau sa ma gandesc, prezentul meu nu este neaparat reodul actiunilor prin care am trecut si nici intruchiparea visurilor mele. In cazul asta...ce este prezentul?
Pot spune ca am ajuns sa detin ceea ce imi doream...dar in acelasi timp mi s-a dovedit ca nu detin nimic...in orice secunda bunurile materiale se dovedesc a nu fi ale mele iar cele vii se dovedesc a-si dori sa fie cu alte persoane.
Si atunci...eu ce am?
As putea spune ca am gandirea...in fond...gandirea este cu adevarat rodul timpului...numai ca as spune o minciuna. Sa fim seriosi...nu am o metalitate de detectiv dar nici de retardat, nu am inteligenta de revolutionar dar nici de copil de clasa a IVa...daca stau sa ma gandesc...atunci ce am?
De curand am descoperit ca nu reprezint nimic...oricand poate sa vina cineva...un cineva sau un nimeni...care sa ia tot ce detin ca si cand ar fi fost al lui...de aceea nici nu mai am incredere...si de ce as avea?
Privind obiectiv trecutul, un singur lucru pot afirma cu tarie...nu am nimic...oricat de dureros as fi pentru mine sa recunosc...asta este adevarul...
Acum, se poate spune ca detin imagini superficiale ale dorintelor ordinare:"ai un adapost...ai prieteni...iubita...haine...telefon...ai tot ce iti doresti", dar asta nu inseamna nimic...degeaba am aceste lucruri...
Eu nu vreau ca oamenii sa stea cu mine...vreau ca ei sa doreasca asta...nu vreau sa mi se spuna ca sunt iubit...vreau sa fiu iubit...nu vreau sa imbratisez viata,vreau ca ea sa isi doreasca imbratisarea mea...simt cum privirile oamenilor sunt reci...le este frica sa nu le descopar minciuna...sa nu ii demaschez...sa nu aflu ca in jurul meu nu exista acea dorinta...
Indurerat ma intorc in locul numit casa. Imi indrept corpul catre pat si incrc sa plang. In zadar incerc sa schimb oamenii din jur...incerc sa le arat ca nu este buna gandirea catre care se indreapta...o gandire mediocra ghidata de instincte primare...incerc sa le arat o gandire pura,sincera...ghidata de onoare si bun simb...in care exista incredere si siguranta...dar ei nu o doresc...sunt incantati de teama nesigurantei in care traiesc...le da libertatea de a rani...sunt incantati cand isi ling ranile si rad, comparand durerile superficiale...zilnic devin si mai goi ascuzadu-se in spatele unor scuze lipsite de suflet...ii privesc si regret...
Incep sa ma indoiesc de gandirea mea...la ce bun sa imi pastrez onoarea...demnitatea...respectul...ele sunt de neinteles in aceasta lume rece si goala...la ce bun sa imi port dragostea in un univers in care este sfasiata de toti orbii...precum o floare frumoasa ,intr-un desert arid, ea se usuca sufocata de caldura gandurilor celor jalnici...
Am pierdut puterea de a pluti deasupra celor inferiori gandurilor mele...rautatea lor mi-a ajuns in suflet sfasaindu-mi in fata dragostea...am suferit...am impietrit...si pentru asta nu ii pot ierta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu