La granita dintre realitate,ratiune,onoare,dorinta,necesar

Ciudat cum observi si intelegi ceea ce trebuie abia atunci cand deja iti vine sa iti dai cu pumnii in cap. Cu atat mai ciudat este faptul ca desi esti mereu impartit in doua...in momentul de dupa parca ambele parti isi doresc acelasi lucru. Enervant cum dupa ce nervii generati de caldura momentului s-au dus,in urma au ramas doar regrete si "daca"uri. Acuma onoarea mai are sens? Mai bine zis...ar mai trebui sa aiba un cuvant de spus in fata dorintei?
 Dar stai si simti cum in interior o armata de cutite incerca sa cucereasca fiecare parte din corp sfasindu-o. Ai vrea ca totul sa fie bine...si te gandesti ca...daca ai face ceva...dar nu poti nu? inca mai este ceva,ceva acolo pe fundal precum acel scris mic pe ambalaje...o intrebare simpla dar care te arunca intr-o prapastie adanca. Ciudat cum este sa simti,sa doresti acel ceva si totusi...vina sa pice tot pe tine. Doare! Foarte tare! Dar conteaza ce crezi? In fond...in lumea ta parca universul se contureaza doar dupa propia opinie...in altei persoane,de ce nu ar fi tot asa? Deci si in cazul ei,numai universul personal conteaza...ea fiind mereu victima dar in al tau devenind pe rand vinovat apoi dorinta. Imi pare rau...dar sa iti para rau ca iubesti?oare?Poate sa iti para rau ca esti tampit ,asta da! Dar parere de rau pentru dorinta...nu ar trebui sa fie...doar durere in spatele unui cer innorat.

Acceptance

A recunoaste ca ai gresit si a renunta atunci cand este cazul este ceea ce putini pot intelege. A trece peste fara a avea cea mai mica retinere te face monstru. A accepta si drumul si a zambi in ciuda tristetii este ceva ce nu multi pot face. Toate astea te fac special, dar nu mai fericit.

Sine

A minti cu un scop bun si fara a rani pe nimeni nu este un lucru rau. A te minti pe tine este in schimb un lucru ingrozitor. A deveni un sclav al propriilor sentimente,fara ca acestea sa aiba un raspuns este si mai rau.
 A genera un univers in care sa ii duci pe cei pierduti, intristati, ingandurati, neajutorati, lipsiti de speranta este bine. A-l transforma intr-o ruina este un lucru groaznic.
 A intoarce spatele la cel ce ai devenit dupa ce ai suferit, trudit, gandit, dupa toate acele nopti nedormite in care presiunea se acumula in mintea gata sa explodeze, dupa toate legarurile mentale care cedau in fiecare noapte doar pentru ca in urmataorea sa fie puse iar in fata aceleasi sorti, dupa toate sacrificiile facute si dupa toate lacrimile perdute, toate ducand in seri repetate catre propriu amar, a renunta la sine dupa toate aceste lucruri...este o prostie.
 A regreta chinul prin care ai trecut in stabilirea sinelui este stupid. Dar mai aiurea este sa te pierzi si nici sa nu realizezi.
 A iubi este ok...a dori sa te schimbi din dragoste este bine...dar a uita cine esti pentru acest sentiment este un lucru pe care nu il consider onorabil.
 Si atunci intreb...cum am ajuns sa uit? De ce a trebuit sa se intample astfel? Si acum ca m-am regasit...voi mai avea o sansa la ...?

Alb sau Negru

Alb sau Negru? si daca alb, de ce alb...dar daca negru de ce nu alb?

Sa presupunem ca albul este alegerea corecta. Insa daca este asa, atunci de ce ne mai gandim la negru?De ce avem resentimente? De ce ne temem de negru sa nu afle de alb,desi daca ar afla nu s-ar schimba nimic.Acest alb te-a insotit atata timp. Va cunoasteti de mult. Albul te-a orbit de atatea ori.Albul te-a arsadesea,dat te-ai obisnuit...ai trecut peste...maurizat...devenind nepasator:"toti sunt oameni...". A devenit o obijnuinta sa alegi albul. "De ce sa ma mai complic, sa ma mai strofoc, sa mai gandesc...cand pot alege mai usor,mai lejer,  fara nici un stres ...albul...". Insa acest alb...te va orbi iar...iar atunci te vei gandi :"Daca as fi ales negru?".

Ok atunci...sa presupunem ca negru este alegerea corecta. Adevarul aduce aminte de faptul ca negrul te-a atras inca de pe vremea cand erai "albit". Negru are ceva...special...ceva care iti mentine interesul...este un da si un nu . Negru te face sa te gandesti cum ar fi sa nu te mai gandesti. Negru trezeste in tine calmul, dar te temi de acest intuneric. Te temi de faptul ca nu ai idee ce doresti cu adevarat de la negru. Nu doresti doar culoarea...il doresti pe tot,pana la ultima picatura. Poate chiar gandul ca doresti atat de mult te sperie...te face sa te temi in a-ti intinde mana. Te face sa tremuri la gandul ca nu prea poti sa ai acest negru...mai cu seama sa il ai in intregime. Te temi atat de tare incat nici nu mai incerci. Dar cine te condamna?...in fond...inca mai ai albul...nu?

Si hai sa zicem ca decizi intr-un final sa te arunci in negru...dar ironia face ca fix atunci negrul sa isi joace jocul...acel joc de "da" si "nu",pe care il urasti.

Obosit dupa acest joc te resemnezi si decizi sa abordezi totul cu un "fuck it" rostit superior. Insa asta este doar o masca de suprafata care ascunde rani adanci...rani pe care le uiti temporara scaldandu-te in alb.

Dragostea mea

Problema care apare atunci cand te indragostesti este dificultatea in a gasi raspusul la intrebarea:"Ce sa fac?"
Stupida intrebare! Ciudat...pe masura ce cresc sentimentele, creste si ecoul vocii interioare care striga:"CE sa fac?...CE SA fac?...CE SA FAC?"
Ironia este ca te pricepi foarte bine la dat sfaturi altora:"Bai frate,te duci,ii spui tac pac...bum...bang si gata!" Dar parca tie nu ti se potrivesc...
Parca in cazu tau ai primi drept raspuns un:"Glumesti:))" sau "Fugi de aici" cine stie...poate un "Nu stii ce spui...nu, nu cred ca simti asta".
Te simti atat de mic,respiri greu,iti faci planuri,simulari...care te fac sa constientizezi ceea ce la inceput credeai ca nu vei pati...te-ai indragostit...
Iti amintesti toate sfaturile prietenilor tai (singuri):"dragostea-i un razboi...un iad...un chin...nu vrei sa ajungi acolo...nu sub PAPUC...FUGI de ea...mai bine mort decat asa...". Te panichezi gandind ca nu vei putea sa iti marturisesti dragostea...ca vei ramane vesnic singur:"NU>>>Trebuie sa fug!!!". Alergi disperat incercand sa negi,iti dai pumni in cap crezand ca vei uita,incepi sa iei note mici la scoala ,nu mai poti invata ,te apuci de fumat,astepti vizeitele ei de parca ai fi bolnav...stai,esti bolnav...bolnav dupa prezenta ei.
In final iti amintesti de sfatul singurului prieten (care este intr-o relatie):"Dragostea este minunata...nu fugi...esti barbat daca recunosti ce simti si o aratai".
In clipa asta te opresti...deschizi bratele ,zambesti si incepi sa iubesti.

Teama

Traiesc zilnic cu frica de a nu stii ce imi rezerva ziua de maine...si totusi oare mi-as putea infrange teama daca mi s-ar ivi posibilitatea sa aflu inainte? Sau oare frica m-ar impiedica sa deschid ochii cand raspunsul mi-ar fi afisat de catre ,sa presupunem , forte departe de puterea nostra de ratiune.
Ma tem de ce nu stiu, sau ma tem de un eventual raspuns la intrebarile mele?
Partea cea mai amuzanta este ca stiu deja toate raspunsurile...toate posibilitatile. Dar sunt confuz...care este adevarul? si de unde incepe imaginatia mea?